preview.

. . .

Am ajuns în cartierul micuţ şi am parcat maşina undeva unde să nu iasă prea tare în evidenţă. Fără a scoate o vorbă, am ieşit din maşină şi ne-am depărtat, prudenţi, de ea.

Shane era în faţa mea, iar eu îl urmăream în de-aproape. După o vreme, m-am simţit mai în largul meu.

Când eram la un pas să ne dăm bătuţi, am auzit nişte zgomote venind de după o pubelă.

–          Rămâi în spatele meu, spune Shane, scoţându-şi pistolul şi păşind precaut, dar totuşi sigur, înainte.

L-am urmat. Un bărbat înarmat a fugit, iar altul a rămas în urmă, încercând să fugă.

M-am luat după bărbatul înarmat, în timp ce Shane îl prindea pe celălalt. Alerga repede, privind constant în spate. Desigur că, a văzut că-l urmăresc şi a încercat o diversiune.

S-a ascuns după o clădire, iar când am ajuns şi eu acolo, el dispăruse.

  –    La naiba! am spus cu voce tare gâfâind de la alergat.

M-am întors la locul unde-l lăsasem pe Shane, când l-am văzut pe bărbatul înarmat.

M-am ascuns ca să nu mă vadă, şi l-am urmărit din nou. Era într-o condiţie fizică foarte bună, din câte-mi puteam da seama, deşi părea să fie trecut de 35 de ani.

Înainta tot mai aproape de locul unde vroiam şi eu să ajung, iar eu eram tot mai aproape de el. Nu am realizat ce vrea să facă, până când nu l-am văzut pe Shane stând cu spatele şi uitându-se după cineva – probabil după mine – şi arma bărbatului pe care-l urmăream care-l ţintea pe Shane.

Vroia să scape de Shane! Am fugit spre el cu inima bătându-mi tare. Pentru prima dată, după o lungă perioadă de timp, îmi era frică. Îmi era frică ca acest necunoscut să-i facă ceva lui Shane. Dumnezeule, cred c-o iau razna!

Shane s-a întors cu faţa la noi exact când m-am aruncat asupra bărbatului şi şi-a pregătit pistolul. Distanţa dintre noi şi Shane era mică, aşa că atunci când pistolul  s-a descărcat, am închis ochii din reflex.

Eu mă simţeam bine, ceea ce însemna că nu fusesem eu rănită. M-am uitat la omul pe care-l ţintuiam la pământ, dar nu am identificat nicio urmă de sânge. Asta însemna că…

Mi-am ridicat privirea spre Shane, care stătea ghemuit, ţinându-şi braţul şi privindu-mă. Grimasa de durere care a apărut pe faţa lui, a declanşat spontan ceva în mine.

L-am ridicat în picioare pe bărbatul care tocmai îl rănise pe unul din colegii mei, şi l-am făcut să regrete că pistolul se descărcase, aplicându-i, ceea ce numesc eu, un pumn zdravăn.

Bărbatul s-a prăbuşit la loc. După câteva momente a venit un ofiţer şi i l-am predat legat.

Am mers spre Shane şi mi-am pus mâna peste mâna lui, care ţinea ascunsă rana.

–          Lasă-mă să văd, i-am spus blând, îndepărtându-i cu grijă mâna de pe braţul său.

Ce vedeam nu-mi plăcea deloc. Glonţul nu intrase în braţ, dar îl zgâriase suficient ca să provoace o sângerare destul de abundentă.  M-am strâmbat şi am aranjat puţin materialul hainei ca să opresc sângerarea.

–          Trebuie să mergem la spital.

–          Nu trebuie, spune zâmbind. E doar o zgârietură.

Era clar că-l durea destul de tare, asta după expresia feţei.

–          Shane, dacă-ar fi numai o zgârietură, atunci nu ai sângera aşa.

–          Dar nu e nevoie de spital, spune el ferm.

–     Bine. Atunci mergem la mine să-ţi curăţ rana şi să ţi-o bandajez măcar, dacă nu accepţi îngrijirea unui specialist, am spus eu la fel de ferm.

A râs şi a acceptat. Ciudat, dar mi se părea că este chiar drăguţ. I-am extras cu grijă cheile din buzunar şi am mers la maşină.

În nici cinci minute, eram acasă la mine. L-am condus în bucătărie şi el a luat un loc pe scaun.

–          Încearcă să-ţi dai hainele jos până revin eu cu tot ce trebuie, am spus în timp ce el deja începuse să se dezbrace.

Am urcat repede la etaj, căutând în baie apa oxigenată, pansamentul şi încă câteva lucruri de care aveam nevoie. Când am coborât, Shane era deja dezbrăcat de la brâu în sus, înafară de mâneca care încerca s-o scoată de pe braţul rănit. Mi s-a strâns ceva în mine când i-am văzut figura în lumina din bucătărie.

–          Te ajut eu, i-am spus punând lucrurile cu care venisem din baie pe masă, şi scoţând o foarfecă dintr-un sertar. Va trebui să-ţi tai mâneca, altfel nu prea ai cum s-o dai jos de pe tine.

–          Bine, a aprobat el, aşezându-se la loc pe scaun.

M-am apropiat şi i-am tăiat mâneca cămăşii, apoi am îndepărtat-o cu mare grijă.

Rana nu era foarte adâncă, dar trebuia curăţată bine. M-am apucat de treabă, avertizându-l când avea să doară. Vedeam că strânge din dinţi sau închide ochii, semn că-l durea.

–          Acum o să doară puţin, i-am spus eu.

–          Nu doare atât de tare. Te descurci perfect. Data viitoare când păţesc ceva similar, am să ştiu la cine să apelez, spune privindu-mă cu zâmbetul pe buze, deşi ştiam că-l durea.

Am lăsat câteva secunde mai mult apa oxigenată pe rană, ca să-i testez sinceritatea.

–          Cred că mă poţi bandaja, spune ridicându-se de pe scaun şi sprijinindu-se de un dulăpior.

Am zâmbit şi mi-am pregătit pansamentul. M-am întors şi-am realizat că mă privea atent. Mi-am lăsat privirea în jos şi am tăiat fâşiile de bandaj, dar era atât de aproape încât îi simţeam respiraţia.

–          Îmi pare rău, a spus el dintr-o dată.

–          Pentru? l-am întrebat calmă, în timp ce-l bandajam.

–          Pentru ce ţi-am spus săptămâna trecută, a zis el puţin jenat.

M-am oprit un moment, apoi am continuat.

  –    Nicio problemă, am zis zâmbind, rămânând cu privirea la braţul lui. A fost vina mea. Eu am început.

  –    Dar eu am continuat. Şi, în plus, am minţit.

De data asta m-am uitat la el, curioasă.

  –    Nu eşti… ăăă…. îngâmfată… şi… plină de sine. De fapt, chiar cred că ai simţul umorului, a spus el rar în timp ce zâmbea larg.

Am râs şi am continuat să mă ocup de braţul lui, încercând să evit satisfacţia pe care o simţeam.

Înainte să termin să-l bandajez, mi-a dat după ureche o şuviţă de păr, iar mâna lui a rămas pe obrazul meu. M-am oprit din nou şi mi-am ridicat privirea. Faţa lui era o combinaţie între seninătate şi seriozitate.

Un moment lung, doar mi-a studiat faţa, schiţând un zâmbet. Ochii mei îi urmăreau pe ai lui, încercând să afle la ce se uitau, până când s-au întâlnit şi s-au fixat unii în alţii.

–          Vroiam să-ţi spun că mi-a plăcut cum l-ai aranjat pe tipul care mi-a lăsat cadoul ăsta, spune el, zâmbind ştrengăresc.

–          Mulţumesc, am spus eu zâmbind, de asemenea.

Pe lângă aceasta, lui Shane îi plăceau ochii verzi ai lui Rose. Are ochi de felină,  s-a gândit el. Se mişcă ca o felină. Acum o privea cum îi răsare un zâmbet pe buze, în timp ce-i mulţumea.

Tot ce-şi dorea în acel moment era să o sărute. Dar nu putea. Nici măcar nu se cunoşteau bine. Cea mai lungă discuţie a lor a fost de fapt o ceartă. Nu ştia dacă are prieten, sau ar putea interpreta sărutul greşit şi probabil s-ar certa din nou.

Şi oricum, nu vroia să facă asta. Nu putea.

Era pe jumătate gol, în bucătăria ei. Un sărut în astfel de circumstanţe, sugerează multe lucruri.

Shane doar a privit-o şi i-a descoperit în ochi o sclipire de dezamăgire, atunci când şi-a îndepărtat mâna de pe obrazul ei. Poate că, fără să-şi dea seama, şi Rose vroia să-l sărute pe Shane la fel de mult cu o dorea şi el.

Shane şi-a lăsat privirea în jos, punând capăt tentaţiei, iar Rose i-a legat ultimul pansament.

–          Eşti gata, spune ea depărtându-se de el şi zâmbind aşa cum zâmbeşti unui străin când vrei să fi politicos.

–          Mulţumesc, spune Shane luându-şi cămaşa, sau ce a mai rămas din ea, şi a îmbrăcând-o.

–          Vrei ceva de băut, întreabă ea cu o urmă de speranţă, dar Shane era hotărât să nu se angajeze în nimic, atâta timp cât încă era legat de altcineva.

Era vorba doar de un pahar, nu neapărat de ceva mai mult, dar nu vroia să rişte. Nu vroia să-i facă iluzii lui Rose şi apoi să i le distrugă. Categoric nu.

–          Sunt obosit şi aş prefera să merg acasă să mă odihnesc, spune el schiţând un zâmbet. Poate altă dată.

–          Oh, bine. Păi, să te faci bine, spune conducându-l afară din bucătărie.

–          Am să mă fac, zice el. Datorită ţie, o să fiu în perfectă stare. Ne vedem la birou, adaugă în timp ce iese, iar ea aprobă din cap şi închide uşa.

Încă-l mai durea puţin mâna, dar putea conduce. Dacă ar fi să facă un accident, nu mâna ar fi de vină. Nu şi-o putea scoate din cap pe Rose. Se simţea şi vinovat şi foarte euforic gândindu-se la ea.

Cel puţin acum erau prieteni.

Se concentră aspupra condusului, dar nu vroia să ajungă acasă. Aşa că parcă maşina şi începu să se plimbe prin Central Park.

. . .


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s