preferatele mele. fragmente.

Julieta

de Anne Fortier

fragmente –

( să fie un fel de preview pentru Valentine’s day )


 
 

” Ea rămase cu gura căscată:

–    Preţul tău?

–    Sau răsplata mea, ori cum vrei s-o numeşti. Nu s-a schimbat.

–    Ticălosule ! îi spuse Giuletta printre dinţi, chinuindu-se să-şi reţină un zâmbet. Vin aici să te eliberez de un jurământ mortal şi totuşi tu eşti hotărât să-mi furi virtutea?

Romeo rânji:

–    În mod sigur, un sărut nu ţi-ar pune-o prea mult la încercare.

Ea îşi îndreptă umerii, parcă apărându-se de farmecul lui.

O cuprinse în braţe.

–    Sărută-mă, sau sigur o să mor.

–    Să mai mori o dată? Pentru un om de două ori sortit pieirii, eşti foarte viu!

Din balcon se auzi iarăşi un zgomot, dar de data asta Giuletta rămase pe loc.

–    Răbdare, Lorenzo! Te implor!

–    Poate că otrava mea şi-a pierdut puterea, zise Romeo, întorcându-i capul spre el, fără să-i dea drumul.

–    Chiar trebuie să…

Aşa cum o pasăre se avântă asupra prăzii şi o ridică la ceruri pe sărmana fiinţă legată de pământ, aşa şi Romeo îi fură un sărut de pe buze, înainte ca ele să fugă de la el.

În timpul acelei singure îmbăţişări, Romeo deveni conştient de un sentiment de certitudine pe care nu-lrezuse posibil la nimeni. Indiferent care fuseseră odinioară intenţiile sale după ce aflase că fata din sicriu era vie, intenţii obscure chiar şi pentru el, ştia acum că vorbele pe care i le spusese Maestrul Ambrogio fuseseră profetice. Cu Giuletta în braţe, toate celelalte femei – trecute, prezente şi viitoare – încetau pur şi simplu să existe. ( Siena, 1340 d. H. )

” –    Ei, satisfă-mi curiozitatea, zise Alessandro, închizând televizorul şi azvârlind de-o partea telecomanda.

M-am aşezat pe un scaun liber, privind în jur la aparatura de pe pereţi.

–    Ăsta e biroul tău?

–    Mhm.

Îşi trase sus pe umeri bretelele care-i spânzurau şi se aşeză la masă în faţa mea.

–    Aici interogăm oamenii. Mai ales americanii. Pe vremuri, asta era o cameră de tortură.

–    Ţi se potriveşte.

–    Aşa m-am gândit şi eu.

Îsi puse un bocanc pe marginea mesei şi se lăsă pe spate, rezemându-se de perete.

–    OK, te ascult. Trebuie să ai un motiv foarte bun ca să te aflii aici.

–    Nu l-aş numi chiar un motiv, am privit eu în altă parte. Este evident că mă consideri o nenorocită de conspiratoare în ale răului…

–    Am văzut şi mai rău de atât.

–    … şi nici eu nu m-am înscris în fan-clubul tău.

El zâmbi strâmb:

–    Şi totuşi, iată-te aici.

Mi-am încrucişat braţele la piept:

–    Ştiu că tu nu crezi că sunt Giuletta Tolomei, dar ştii ce? Nici nu-mi pasă. Însă, pe scurt, uite cum stă treaba: cineva încearcă să mă omoare.

–    Vrei să spui, altcineva decât tu însăţi?

–    Mă urmăreşte cineva. Genul periculos. În trening. Un adevărat ticălos. Mi-am închipuit că e un prieten al tău.

Alessandro nici nu clipi.

–    Şi ce vrei să fac eu?

–    Nu ştiu… am ridicat eu din umeri. Să mă ajuţi?

El nu-şi putu reţinu un zâmbet:

–    Şi adu-mi aminte: de ce aş face aşa ceva?

–    Hei! am exclamat eu. Sunt o domniţă aflată la ananghie!

–    Şi cine sunt eu, Zorro?

M-am uitat la el cu ochii mijiţi, nevenindu-mi să cred.

–    Şi acel cineva sunt eu? întrebă el.

M-am uitat rapid la el, examinându-l:

–    Pari competent. Dar poate mă înşel. M-am gândit că n-ai vrea ca un tip ca ăsta să umble de capul lui, liber, prin Siena ta dragă.

Acum, în sfârşit, Alessandro se aplecă înainte cu o sinceritate prefăcută şi îşi puse coatele pe masă.

–    Prea bine, domnişoară Jacobs, spune-mi de ce crezi că încearcă cineva să te omoare.

–    Păi…

Ochii mi-au fost atraşi de tatuajele de pe antebraţele lui şi refuzară să mă asculte.

–    Ce zici de un tip cu un pistol care mă căuta într-un subsol?

Alessandro scoase un mormăit şi-şi trecu ambele mâini prin păr.

–    Ce? am spus. N-a fost o idee bună?

–    Cazzo!

Se ridică, scoase un pistol dintr-un sertar şi îl băgă în tocul de la curea.

–    Vino, să mergem!

–    Stai! Ce se întâmplă? m-am ridicat eu în silă. Doar nu sugerezi să mergem să-l vedem pe vărul meu cu… arma aia?

–    Nu, nu e o sugestie. Haide!

În timp ce zoream de-a lungul coridorului, el aruncă o privire spre picioarele mele:

–    Poţi să alergi în chestiile alea?

–    Uite ce e, i-am spus, chinuindu-mă să ţin pasul, vreau să fie cât se poate de clar un lucru. Eu sunt o pacifistă. Nu cred în arme. OK?

El se opri pur şi simplu în mijlocul coridorului, scoase arma şi mi-o puse în mână înainte să-mi dau seama ce făcea.

–    Simţi asta? E o armă. Există. Şi sunt o grămadă de oameni care nu vor pace, dar care cred în arme, cum e şi amorezul tău în trening. Aşa că scuză-mă că mă ocup de nenorociţii ăştia înainte să zburăm cu toţii în micuţa ta utopie în care copacii se îmbrăcişează. „

” M-am oprit în mijlocul holului spitalului:

–    Cum m-a făcut?

Alessandro mă privi cu ochi blânzi:

–    A zis aşa: copil bastard. Nu eşti una dintre noi.

–    O! am făcut eu o pauză ca să diger cuvintele. Bănuiesc că nimeni nu crede că sunt cu adevărat Giuletta Tolomei. Poate că merit asta. Poate că ăsta e vreun tip special de iad, rezervat oamenilor ca mine.

–    Eu te cred.

M-am uitat la el, uimită.

–    Zău? Asta e ceva nou. Când s-a întâmplat asta?

El ridică din umeri şi începu să meargă:

–    Când te-am văzut stând acolo în uşa biroului meu.

N-am ştiut cum să răspund acestei amabilităţi subite, aşa că am parcurs restul drumului în tăcere, coborând scările şi ieşind afară pe uşa spitalului în lumina aceea aurie, catifelată, care marchează sfârşitul zilei şi începutul celor mai sălbatice vise.

–    Aşadar, domnişoară Tolomei, mai e şi altceva ce ar trebui să ştiu? zise Alessandro, întorcându-se spre mine cu mâinile în şolduri.

–    Păi…, am făcut eu, mijindu-mi ochii din cauza luminii. Mai e şi un tip pe motocicletă…

–    Santa Maria!

–    Dar el e altfel. El doar… se ţine după mine. Nu ştiu ce vrea…

Alessandro îşi dădu ochii peste cap. „

” –    Se pare că Luciano s-ar putea să fi fost amestecat şi în moartea părinţilor tăi, chiar înainte ca el să dispară.

–    Să dispară? Credeam că a murit.

Alessandro nici măcar nu se uită la mine:

–    Ai grijă. N-o să te întreb cine ţi-a zis asta. Am dreptate să presupun că nu ai de gând să le spui poliţiştilor mai mult decât ai spus deja?

Îmi aruncă o privire, ca să-i confirm, apoi continuă:

–    În cazul ăsta îţi sugerez să începi să pari traumatizată, ca să putem pleca dracului de aici. Deja mi-au cerut de două ori numărul tău de asigurări sociale.

–    Să nu uităm că tu eşti cel care m-a târât aici! i-am zis printre dinţi.

–    Şi acum te târăsc afară de aici.


Îşi puse un braţ în jurul meu şi îmi mângâie părul ca şi cum aş fi avut nevoie de alinare.

–    Nu mai fi supărată pentru Peppo. O să se facă bine.

Intrând în joc, m-am sprijinit de umărul lui şi am suspinat adânc, înlăcrimată, aproape sincer. Văzând tulburarea emoţională, poliţiştii ne lăsaseră în sfârşit în pace, iar după cinci minute ieşeam împreună din Secţia de Poliţie.

–    Frumos lucrat, zise Alessandro de îndată ce nu mai puteam fi auziţi.

–    Asemenea. Deşi… tu eşti cel care a vrut să mergem acolo, aşa că nu te aştepta la ovaţii.

–    Ce înseamnă novia? l-am întrebat.

El începu să meargă:

–    Mi-am închipuit că dacă le zic că eşti iubita mea, vor înceta să mai ceară numărul tău de asigurări sociale. Şi numărul tău de telefon, că veni vorba.

Am râs:

–    Şi nu s-au minunat de ce naiba se întâlneşte Julieta cu un Salimbeni?

Alessandro zâmbi, dar mi-am putut da seama că întrebarea mea l-a deranjat:

–    Mă tem că la Academia de Poliţie de aici nu se predă Shakespeare.

–    Acum ar fi momentul potrivit să-ţi mulţumesc?

–    Da, spuse el, uitându-se la ceas.

–    Ce zici de cină? Fac eu cinste.

Propunerea mea îl amuză.

–    Sigur. Asta dacă nu cumva preferi să stai la tine în balcon, să-a aştepţi pe Romeo?

–    Cineva a intrat prin efracţie în balconul meu, ţii minte?

–    Înţeleg. Vrei ca eu să te apăr.

–    N-aş avea nimic de obiectat dacă ai face-o.

–    Aşadar, zise el încruntându-se uşor, vrei protecţia mea, dar nu vrei arma mea.

Am ridicat din umeri:

–    M-aş putea obişnui cu ea.

–    Ai grijă, spune el, fără să zâmbească. Până apare Romeo, s-ar putea să fii deja cu pirostriile pe cap. „

” –    Se pare că-ţi datorez scuze, zise el, rostind cuvintele nefamiliare foarte rar, dacă nu chiar în silă.

–    Ei, lasă, nu te omorî prea tare.

Mi-am vârât nasul în meniu ca să-mi ascund zâmbetul superior.

Abia când am avut în faţă o sticlă de Prosecco şi o farfurie de antipasti, Alessandro zâmbi, deşi cu un aer de scuze, şi ridică paharul:

–    Sper ca de data asta o să-ţi placă mai mult. Acelaşi vin, altă sticlă.

–    Să ajung la felul întâi ar fi un progres, cu siguranţă, i-am spus, ciocnind paharul cu el. Şi dacă după aceea reuşesc să evit să mai fiu vânată, desculţă, pe străzi, aş zice că seara începe bine.

El se strâmbă:

–    De ce nu te-ai întors atunci înapoi la restaurant?

–    Îmi pare rău, am chicotit eu, însă Bruno, amicul meu ticălos, constituia o companie considerabil mai bună decât tine noaptea trecută. Măcar el a crezut din start că eu sunt Giuletta.

–    Cu toate că vărul meu este la spital, muştruluit de doctoriţe, eu mă distrez de minune. Mare păcat că nu putem fi prieteni.

Asta era o veste nouă pentru Alessandro.

–    Nu putem?

–    În mod evident, nu. Ce-ar spune toţi prietenii noştrii? Tu eşti un Salimbeni, eu sunt o Tolomei. Suntem sortiţi să fim duşmani.

Lui îi reveni zâmbetul:

–    Sau iubiţi. „

” Tot ce credeam că ştiu despre Alessandro mi se roti prin faţa ochilor ca numerele de la roata ruletei şi mi-am dat seama că, în toate conversaţiile purtate cu el, îmi pusesem banii pe culoarea greşită.

Nu era Paris, nu era Salimbeni, nu era nici măcar Nino. Fusese tot timpul Romeo. Nu era tot ce credeam că e.

Însă Romeo era, totuşi, cel care mergea noaptea târziu în atelierul Maestrului Lippi ca să bea un pahar de vin cu artistul şi să contemple portretul Giulettei Tolomei făcut acum şase secole – strămoaşa mea cu care, aparent, semănam. Pentru mine, asta însemna mai mult decât cea mai frumoasă poezie. „

” –    Giuletta, zise el cu glas scăzut, nu te-am adus aici ca să fac pe Nino. Sau Paris. Te-am adus aici pentru că aici s-a terminat.

Mă atinse pe faţă cu veneraţie, ca un arheolog care descoperă, în sfârşit, un vestigiu preţios după care a săpat toată viaţa.

–    Şi pentru că m-am gândit că ar fi un loc bun ca s-o luăm de la capăt.

Deoarece nu putea să-mi interpreteze expresia, a adăugat cu îngrijorare:

–    Iartă-mă, nu ţi-am spus adevărul înainte. Speram că nu va trebui s-o fac. M-ai tot întrebat despre Romeo şi cum e el cu adevărat. Speram că… mă vei recunoaşte, zâmbi el melancolic. „

” –    O, îmi pare rău! mă trase Alessandro înapoi şi mă ţinu în braţe cu tandreţe, în timp ce eu scuipam şi tuşeam, orbită de apă şi de rimel. Eşti OK ?

–    Încep să înţeleg ce voia să spună bunicul tău prin ” mâini malefice „.

–    Nu spune asta.

Îmi dădu la o parte câteva şuviţe de păr care mi se lipiseră de faţă ca nişte spaghete ude.

–    Te rog, spune-mi că nu crezi asta.

L-am privit în ochi şi am fost speriată de gravitatea lui bruscă. Mi-am pus o mână pe obrazul lui şi am spus:

–    Păi, eu ştiu un lucru… dacă într-adevăr crezi că eşti blestemat, atunci chiar eşti. „

” Am rămas amândoi aşa multă vreme, uitându-ne lung unul la altul până când, în cele din urmă, el se îmblânzi, iar eu m-am întins, lipită de el, să-i şoptesc la ureche:

–    Dacă-mi dai drumul acum, s-ar putea să treacă alte şase sute de ani până când mă vei găsi din nou. Vrei să-ţi asumi acest risc? „

” După câteva momente, mergând cu zgomot prin întuneric pe Ducati Monster şi, când m-am întors să mă uit pentru ultima oară, Alessandro stătea pur şi simplu acolo, rezemat de poartă, ca un om care a pierdut cel mai important avion din viaţa lui din cauza unui calcul greşit, prostesc. „

” Atunci am recunoscut brusc un chip în mulţime şi m-a cuprins o bucurie ridicolă, ameţitoare. Era Alessandro.

–    Credeam că ai murit! am spus eu repede, întinzându-mă spre mâinile lui, dar surpriza de a-l vedea mă făcu să ezit o clipă mai mult decât ar fi trebuit.

Exact când păşeam înainte, pardoseala de sub mine se înclină, trimiţându-mă într-o alunecare bruscă spre vidul negru, total.

S-a întâmplat atât de repede, că nu am avut ocazia să mă agăţ de ceva sau de cineva. Pur şi simplu m-am răsturnat peste margine şi m-am rostogolit drept în lumea cealaltă. Însă când am căzut, nu demonii au fost cei care m-au prins, ci străvechiul râu care se trezeşte din vise şi pe care puţinor oameni le-a fost dat să-l găsească.

Numele lui e Diana. (notă: Diana era şi numele mamei ei, acum moartă)

Mi s-a spus că m-am înecat.

Mi s-a spus, de îndată ce am căzut peste marginea pardoselii care se fărâmiţa, Alessandro a sărit după mine, fără ca măcat să-şi dea jos vesta anti-glonţ. Habar nu avea ce era acolo jos, în afară de mine, dar nicio forţă din Rai sau din Iad nu l-ar fi putut ţine în loc.

Surd la toţi şi la toate, el m-a pus pe pardoseală în mijlocul molozului, mi-a scos apa din plămâni şi a început să mă resurciteze.

Ştiuau cu toţii ceea ce Alessandro nu voia încă să accepte: eram moartă.

În cele din urmă, Alessandro a încetat să mai încerce şi doar m-a ţinut în braţe, ca şi cum ar fi vrut să nu-mi dea drumul niciodată. Îmi mângâie orbrazul şi îmi vorbi, spunându-mi lucruri pe care ar fi trebuit să mi le zică atunci eram încă în viaţă.

Atunci când, în cele din urmă, l-am auzit şi am dat ascultătoare din cap, nici nu am tuşit, nici nu am icnit, nici nu am gemut… doar mi-am deschis ochii şi l-am privit. Am zâmbit şi am şoptit:

–    Lui Shakespeare nu i-ar plăcea asta.

Tot ce ţin minte sunt ochii bărbatului care refuzase să mă piardă din nou şi mă smulse cu forţă din ghearele Bardului, astfel încât să ne putem scrie, în sfârşit, propiul final fericit. „

 Take care :* !!



gânduri fulger. aiureală…

Marţi,  7 septembrie 8 februarie 2011.

5:30 dimineaţa. Un vis ciudat. eu şi el în faţă la Winmarkt. apoi el dispare. revine altul ( pe care-l ştiu, dar totuşi nu ) plecând la fel cum a venit. singură pe stadă. mă plimb zâmbind prin oraş.

7:15 la cercul de mate. privesc exerciţiile de pe tablă, nereuşind să mă prind ce am de făcut.

9:35 limba română. ce-ar fi dacă Lucy ar apărea şi ea în cadru la un moment dat? cu siguranţă, povestea ar fi mai lungă.

15:45 la dansuri. gânduri multe şi păreri legate de frumoasa vreme de afară…

19:34 acasă. un fir lung de păr pe tastatură. oare de ce nu se ridică să plece? mă enervează.

19:40 pe scaun. regrete pentru timpul pierdut. rememorarea întregii zile. scriind pe wordpress.

19:44 în acelaşi loc şi acum 4 minute. e aproape 8. poate ar fi cazul să deschid şi caietul de mate şi de fizică ( pe care le evitasem cu atâta tact ) !