echilibrul între antiteze

antitezele – opoziţiile dintre diferite fenomene, idei, situaţii, expresii care se pun în relief una pe alta – plutesc în viaţa noastră inducându-ne, deseori, confuzie sau incertitudine. de aceea, tocmai aceste contraste ne definesc ca persoană. felul în care reacţionăm la o anumită situaţie, felul nostru de a interacţiona, de a ne exprima părerea sau de a judeca un lucru. deşi emoţiile tale nu se supun întotdeauna raţiunii, ele se supun totuşi acţiunii. şi acest aspect este extrem de important. pentru a deveni, de exemplu, entuziast, acţionează cu entuziasm! dirijează-ţi gândurile! controlează-ţi emoţiile! hotărăşte-ţi destinul! găseşte şi tu echilibrul între antiteze!

– N.

do you remember?

mulţumesc!

” Sunt mii şi mii de cuvinte frumoase pe care cu siguranţă că le meriţi,eu din păcate nu le ştiu pe toate ca să ţi le spun… din păcate nu pot atinge soarele să ţi-l dăruiesc… nu pot atinge stelele pentru a ţi le dărui… nu-ţi pot da nimic mai mult decât sufletul meu, gândurile mele, trupul meu… întreaga mea fiinţă! Şi dacă îţi spun că te iubesc fără ca măcar să-ţi fi întâlnit privirea… înseamnă că te iubesc pentru ceea ce eşti, pentru ceea ce mă faci să simt… să fiu… pentru sufletul tău de aur… pentru tot ceea ce reprezinţi pentru viaţa mea. ” -A.

as long as you love me.

Confuzie.

m-am obişnuit cu gândul că s-a terminat, că a venit într-un final sfârşitul. şi totuşi, am rămas agăţată inconştient de o speranţă, de o idee, de o dorinţă de a ne reîntâlni şi de a reîncepe ceva ce în trecut părea să nu aibă viitor.

şi aşa s-a întâmplat. la fel cum se întâmplă cu toate lucrurile pe care mi le doresc atât de mult. a fost destul de straniu. nu era aşa cum mi-am imaginat eu. a fost mai bine sau mai rău, depinde din ce punct de vedere priveşti situaţia. îmi amintesc satisfacţia pe care am simţit-o, dorul şi fiorul îmbrăţişării. îmi amintesc cum inima mi-a luat-o la goană, cum m-am panicat şi cum pentru un moment am simţit din nou sfârşitul. de data asta, unul mai dureros.

îmi era frică şi încă îmi este. o frică ce nu are baze palpabile, ci sufleteşti. am încercat să ţin pasul şi să fiu sinceră. să spun lucrurilor pe nume. să spun ce gândesc şi ce-mi doresc. tot ce am primit ca răspuns a fost o cantitate mare de linişte, indiferenţă şi neimplicare.

totuşi, au urmat momente când, probabil, am fost amăgită cu o nouă şi sfâşietoare speranţă. care mi-a dat din nou toate gândurile peste cap, obligându-mă să mă răzgândesc asupra unor aspecte. poate am fost doar naivă crezând toate cele spuse de el, dar ceea ce simţeam în momentul respectiv era ceva ce nu mai simţisem de mult. o avalanşă de senzaţii şi sentimente care efectiv mă ameţeau. şi dintr-o dată, eram pe aceeaşi lungime de undă. ne plăcea muzica de fundal. vroiam acelaşi lucru.

dar a trebuit să revin încă o dată în carapacea protectoare care spulbera orice vis frumos. de data asta vroiam ceva care să nu dureze doar un moment . a da frâu liber emoţiilor în acel moment ar fi fost o greşală.